Am fost martor al bunatatii divine

Totul a început în toamna trecută, când la Stupini, cu ocazia convenţiilor pastorale, un grup de colegi ne-am gândit la posibilitatea de a ne revedea cu familiile, la aniversarea a 30 de ani de la absolvire. Cel mai nimerit dintre noi era Costel Popescu. L-am contactat şi el şi-a asumat responsabilitatea. Nu avea să-i fie uşor. Natura umana nu se lasă lesne înduplecată să învingă uitarea şi răceala pentru a se decide să participe. Au fost momente când insistentul Costel era gata să renunţe, dar cu o zvâcnire nouă, şi-a revenit în ultima lună pentru a declanşa ceea ce aş putea denumi „o revărsare de bunătate divină.”

Vestea venirii fratelui Aristide Doroftei a aprins cu adevărat fitilul. Începuse numărătoarea inversă, iar detonarea nu mai era decât o chestiune de timp. Prima explozie de bucurie s-a produs la poarte de primire a pasagerilor sosiţi la Otopeni cu Lufthansa de prânz, joi, 12 iunie 2008. Aşezat frumos într-un cărucior al companiei şi asistat profesional de un angajat al firmei, cu faţa sa veşnic zâmbitoare ne căuta nerăbdătore din priviri.

Când a dat cu ochii de noi, parcă o lumină din cer se revărsa peste fiinţa sa adunată de vreme şi atâtea încercări, între roţile ocrotitoare. Omul firmei a trebuit să aştepte cu răbdare bine temperată, minute în şir până când bunul nostru Aristide a adresat fiecăruia dintre noi suficiente cuvinte de suflet şi bucurie. Şi nu eram puţini. De şase ori a trebuit taica să-şi aducă aminte câte ceva special pentru fiecare. Era Gabriel Gheorghe, nepotul cu soţia, era Teofil Petre cu Virgil Peicu şi cu mine şi apoi, Liviu Dumitraşcu, vecinul de o viaţă de la Ploieşti, venit special să ne dea o mână de ajutor.

A doua rundă de îmbrăţişări şi pupături autentice a avut loc la sediul uniunii. Ieşiseră pe rând Lucian Cristescu, Viorel Dima, Nadia Safta, Valeriu Petrescu şi alţii, dar nu putea să lipsească preşedintele uniunii în persoană, Teodor Huţanu. Nu mai conteneau exclamaţiile şi nu se mai opreau amintirile. La un moment dat Gabriel Gheorghe l-a întrebat: „Nu eşti obosit după atâtea ore de zbor cu avionul?” „Nu, păi de ce să fiu obosit, doar am stat, nu am făcut nimic!” Noi ne uitam la el şi ne minunam de unde atâta energie şi curaj.

„Sâmbătă dimineaţa vă invit să fiţi vorbitorul nostru la biserica din Labirint”, zic eu. „Să vă dau titlul predicii”, răspunde fără să clipească. „Puteţi sta în picioare timp de o oră?” mă interesez eu bănuitor. „Păi tu mă crezi chiar aşa de neputincios?” Apoi discuţia se mută la proiectele editoriale încă nerealizate. Era timpul ca Teofil Petre să ia cunoştinţă despre cărţi care ar mai putea fi scrise dacă va mai vrea Domnul.

Vineri au avut loc interviuri cu Adrian Bocăneanu. Amintiri, amintiri şi multă bunătate divină pe care au consemnat-o anii, treizeci de ani de har generos şi fecund.

Vineri seara la sediul Conferinţei Muntenia, la locul şi ora primei întâlniri de aducere aminte, Costel Popescu împreună cu Emilia erau deja prezenţi. Adriana Bocăneanu ne întâmpină la uşa de la intrare. Ieşise să dea un telefon. În sala de întruniri de la etaj mai erau prezenţi Stelică Iacob cu Lenuş a lui şi neobositul Pavel Memete cu Doina. Ne îmbrăţişăm bărbăteşte ne sărutăm frăţeşte şi ne aşternem la vorbă. Este atâta linişte şi bucurie. Domnul a fost bun şi îndurător. Noi suntem martorii călăuzirii şi purtării Sale de grijă. Costel Popescu ne încurajează la un moment de reconsacrare şi zăbovim copios pe genunchi. Este bine, este aşa de bine. Să facem colibe aici, parcă spuneam.

Sabat dimineaţa la Labirint începe devreme. După întrunirea de la ora opt cu instructorii Şcolii de Sabat, soseşte Vali şi Paula Scripcariu şi ni-l aduce pe fratele Doroftei. Îl iau la o grupă de tineri care se adună în sala de consiliu, vestita sală de consiliu de la Labirint. Curg din nou amintiri, se consemnează cu credincioşie noi argumente ale harului divin binevoitor şi bogat în bunătate, peste anii care au trecut.

Ora de predică depăşeşte cu două-trei minute ceasul exact al amiezii. Cei prezenţi au înţeles o dată în plus, lucrarea Duhului Sfânt în viaţa şi lucrarea Mântuitorului. Cu voce aproape pierdută, dar bine condusă, şirul argumentelor este prezentat pentru a fi urmărit cu uşurinţă. Formidabil, la 93 de ani logica încă funcţionează normal, iar fluenţa expunerii mai face încă faţă exigenţelor.
Stăm la masă împreună. Aceeaşi pedanţă, bun simţ şi disciplină personală pe care o ştiam de acum 30 de ani. De unde atâta vioiciune şi uimire încă proaspătă şi binevoitoare? Numai cel ce le experimentează ştie de unde vin toate darurile cele bune. Ele se coboară de sus de la Tatăl luminilor.

După-amiază vizităm noua biserică de la Belu, terminată anul trecut, vis-a-vis de vechea clădire. Aceasta fusese biserica de suflet a mamei şi sorei Magdalena a fratelui Doroftei şi prima mea biserică de practică. Oameni noi, oameni de altă dată, cunoştinţe noi şi cunoştinţe vechi, o nouă revărsare de har. Fratele Doroftei adresează un scurt mesaj de salut şi îndemn, suficient să reaprindă şi să hrănească bucuria şi speranţa.

Traversăm oraşul spre Băneasa pe o rută ocolitoare ca să-i pot arăta câte ceva din noutăţile de ultima oră ale capitalei. Nu este nici entuziasmat, nici indiferent, este doar mirat de bunătate lui Dumnezeu care continuă să ne poarte şi să ni Se arate.

Dimineaţa, duminica, sună telefonul cam pe la toţi cei accesibili, pentru a spune câte ceva într-un matinal de sărbătoare la Radio Vocea Speranţei. După ce tot matinalul de Sabat al aceluiaşi post de radio fusese plin de evocări şi consemnări de pe blog-ul nostru, dimineaţa de duminică se prelungeşte binefăcătoare cu vocile în direct ale celor vizaţi. Răspundem pe rând: Teofil, eu, Popescu şi Stelică, iar Virgil Peicu intră în direct din studiou. Sunt cuvinte cumpănite dar pline de lumină şi speranţă, aşa cum stă bine la Voce Speranţei cu Angelica Paicu.

Vine ora 10, ceasul de graţie, duminică, 15 iunie la sediul Conferinţei Muntenia. Sunt prezente Doina Memete şi Brânduşa Cristescu, Pavel Memete îşi probează aparatul de fotografiat, poate cel mai performant din câte am văzut la întâlnire. Este nevoie de poze bune pentru albumul care se prefigurează, dar şi pentru blog-ul care aşteaptă nerăbdător vizita din ţară şi din lumea largă. Acompaniat de Emilia, Costel Popescu este la datorie şi se străduieşte să potrivească laptop-ul cu un videoproiector Benq, nou şi nedeprins încă cu munca. Reuşeşte în final. Stelică Iacob şi Lenuş sunt la faţa locului. Mihai Ghişoiu luminează încăperea cu buna sa dispoziţie proverbială. Geantă Daniel şi Gabi sunt în largul lor printre colegii de altă dată, au doar îngrijorarea cum să ajungă şi la serbarea clasei de absolvire a institutului unde Andrei este printre sărbătoriţi. Teofil şi Lizica Petre asistaţi de fetele de la conferinţă trudesc de zor cu ultimele pregătiri pentru completarea cu bunătăţi a meselor încărcate deja generos. Este aniversarea zilei de naştere a Lizicăi şi trebuie să fie totul la înălţime. Fratele Nelu Dumitrescu şi sora Otilia sunt de dimineaţă prezenţi. Curând se arată şi fratele Dumitru Popa. Se schimbă saluturile de rigoare şi atmosfera întâlnirii atinge masa critică.. Păstrăm un moment de reculegere pentru cei care nu se mai află printre noi: Hrant Artinian, Mihai Ionescu, Mihail Popa, apoi suntem gata să începem.

Cântăm „Veniţi căci vreau a spune…” încurajaţi de Stelică, la fel ca altădată. Sună luminos şi solemn, apoi Teofil se roagă. Eu deschid Scriptura şi citesc Evrei 3 şi fără să-mi dau seama ajung la ţinta clasei: „Până la sfârşit!” De fapt, fac trimitere la experienţa lui Moise „care a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu” şi din a cărui experienţă de călăuzire divină încerc să trag vreo zece concluzii, aşa cum le-am consemnat în cartea pe care tocmai am terminat-o de scris:
1. Nu există piedici de netrecut în calea împlinirii făgăduinţelor divine.
2. Dumnezeu Se ocupă personal de alegerea şi formarea oamenilor providenţei.
3. El asigură condiţiile reuşitei, dar nu-i scuteşte de greşeli pe oamenii Săi.
4. Conducătorul spiritual este necontenit în centrul atenţiei divine.
5. Dumnezeu Îşi readaptează planul în vederea atingerii scopurilor Sale.
6. Când Dumnezeu stabileşte detalii, acestea trebuie împlinite cu credincioşie.
7. Corecţia divină pentru greşelile conducerii este plină de har şi îndurare.
8. După depăşirea greşelilor, asistenţa divină este asigurată în continuare.
9. Dumnezeu Îşi apără oamenii în faţa mulţimii şi a vrăjmaşului sufletelor.
10. Bucuria Stăpânului va fi o sursă veşnică de mulţumire, încântare şi laudă.

Fac apel pentru rugăciunea de laudă şi recunoştinţă şi se implică Daniel Geantă, Doina Memete şi Mihai Ghişoiu.

Urmează împărtăşirea experienţelor. Începe fratele Dumitru Popa, apoi rând pe rând, fiecare îşi ia timp să consemneze dovezile bunătăţii şi călăuzirii lui Dumnezeu. Sunt evocate citate celebre referitoare la drumul pe care ne-a condus Dumnezeu până în prezent, adevărul prezent şi alte idei care ne-au marcat experienţa creştină a anilor de seminar şi încă treizeci după aceea.

La ora 11,50 apare fratele Aristide Doroftei însoţit de Virgil şi Marinela Peicu. Se întorceau de la serbarea clasei de absolvire de la institutul teologic. Fratele Nelu Dumitrescu tocmai îşi istorisea experienţele. Are loc un intermezzo de îmbrăţişări şi săruturi frăţeşti proaspete. Purcedem la servirea mesei cât îi mai avem pe familia Geantă şi Mihai Ghişoiu care se grăbesc să plece la Cernica. Ne înfruptăm cu mulţumire şi bucurie din bucatele oferite şi prezentate cu mult şi bun gust de familia Petre şi binecuvântate de fratele Nelu Dumitrescu. După ce ne-am săturat cu toţii, cântăm „La mulţi ani!” Lizicăi, iar fratele Doroftei rosteşte rugăciunea de binecuvântare. Apoi discuţiile îşi reiau cursul.

Se aud bătăi timide la uşă. Cine să fie oare? Prin deschizătura uşii îşi strecoară capul Lucian Cristescu. Altă serie de îmbrăţişări şi tot atâtea sărutări frăţeşti. Încet se epuizează experienţele şi timpul lor. Cei absenţi sunt consemnaţi prin mesajele trimise prin email: Fratele Gheorghe Indricău din Sugar Loaff, Adalbert Orban din Atlanta, Cezar Sprianu din New Jersey, Adrian Bocăneanu de la Moscova şi Iosif Suciu din Bruxelles. Sună telefonul lui Pavel Memete şi vocea lui Ioji se aude în direct. Ne bucurăm fără să trecem cu vederea absenţa dureroasă a lui Iacob Treitli. Ne gândim şi ne vom ruga pentru binele lui. Este şi el de-al nostru. Evocăm amintirea îndoliată a lui Mitică Ungureanu. Ne reluăm istorisirile şi zăbovim îndelung asupra lecţiilor pe care ni le-a dăruit Bunul Dumnezeu tuturor.

La încheiere, fratele Dumitru Popa ne încredinţează în mâna Domnului. Când ne ridicăm de pe genunchi, cineva începe să fredoneze spontan: „De mână du-mă Tată…” ne dăm mâna şi cântăm strofa până la capăt. Este o adevărată revărsare de har vindecător peste noi toţi. Bunătatea lui Dumnezeu este în mod evident prezentă. Este aşa de bine!

Am plecat pătruns de o sfântă aducere aminte şi de o binecuvântare cum de puţine ori mi-a fost dat să trăiesc. Am fost martorul bunătăţii divine. Începe să-mi fie dor de pe acum de următoarea noastră întâlnire. Oare când va mai fi? Va mai fi aici, sau dincolo? Domnul ştie, şi Domnul este bun!


Ion Buciuman, 16 iunie 2008