Virgil Peicu se vrea "copilul primaverii" si dorinta lui nu poate fi decat indreptatita. Intr-un verde sarbatoresc de aprilie, anul 1950, in localitatea Balta Sarata, o familie la fel de tanara ca si primavara coborata de pe culmile luminii se bucura de nasterea unui baietel intr-un cadru de natura si anotimp atat de festiv. Dar asa cum resturile unei ierni se pot abate peste clopoteii florilor in frageda primavara, necazul unui accident cu copilul lovi familia atat de greu incat nu se mai intrezarea sperante de viata pentru el. Cu atat mai mare este minunea unei primaveri, cu cat inmugurirea se face infruntand zapada si gerul si vantul. Demonstratia aceasta s-a facut si cu Virgil. Dumnezeu l-a renascut din suferinta sa pentru a-l face un vas de cinste in slujire.
Din experienta aceasta, familia zideste un altar Domnului si bucuria vietii reanvie, dar a unei vieti langa Isus.
O alta primavara incepea in toamna anului 1974 odata cu inceperea cursurilor Seminarului.
Studiind alaturi de colegi si sub grija fratilor profesori in cei patru ani, Peicu descopera, dupa cum ne spune - un Isus deosebit de iubitor ce i-a fagaduit ca va fi cu el chiar daca s-ar zgudui pamantul si s-ar pabusi muntii in inima marilor.
El asteapta acum o primavara vesnica, asteapta lucrand, semanand-o de pe acum si in inima altora. "Veniti la sarbatoarea primaverii eterne" - este glasul sau catre lume. Suna destul de frumos, deosebit de cald.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu